Ce frumoasa este viata cand iubesti si esti iubit in mod autentic. M-am bucurat sa asist virtual la un moment deosebit din viata acestui cuplu. Cu adevarat, dragostea adevarata nu moare niciodata, chiar daca mintea, in cea mai mare parte a timpului, nu mai recunoaste persoana pe care o iubeste.
Am citit pe un site medical ca ingrijirea unui pacient cu Alzheimer presupune solicitari fizice, dar mai ales
psihice, motiv pentru care de multe ori insotitorul poate manifesta: furie, tristete, schimbari de dispozitie, dureri de cap sau dureri de spate, dificultati de concentrare, tulburari de somn. Imi imaginez ca, in ultimii trei ani, sotia a avut parte de multe momente dureroase, dupa cum si spunea, este greu sa vezi cum persoana iubita se pierde pas cu pas. In acest context, ne putem imagina ce impact a avut gestul sotului, care instictiv a plecat sa ii cumpere flori de Ziua Mamei, asa cum a obisnuit sa faca in fiecare an. Bucuria acestui gest i-a dat forte proaspete in a-si ingriji sotul iubit, macinat de o boala necrutatoare, atat pentru cel bolnav, dar mai ales pentru cei dragi ai lui.
Binecuvantat sa fie Dumnezeu care a turnat in inimile oamenilor iubirea. Cum ar fi fost viata fara iubire?
Desi se intinde doar pe parcursul a 2 minute, cred ca este unul din cele mai bune filmulete realizate vreodata pe tema comunicarii. Mesajul este clar: una din nevoile de baza ale femeii este sa fie ascultata si nu oricum, nu cu superficialitate si plictiseala, ci o ascultare autentica, avand la baza dorinta de a intelege situatia prezentata. Nu incerca sa rezolvi problema. Am nevoie sa ma asculti. Aceasta este rugamintea femeii: sa fie ascultata. Barbatii au fost creati cu instinctul de a proteja, a rezolva problemele, a gasi solutii, a repara orice trebuie reparat. Ii iubim si ii respectam pentru asta. Insa, nevoia femeii de a fi ascultata va fi intotdeauna pe primul loc. Automat, nu orice problema o rezolvi ascultand, este nevoie de actiune, de o solutie, de luat atitudine. Din punctul meu de vedere, atat a asculta cat si a actiona sunt la fel de importante. Din pacate, insa, putini barbati sunt constienti de importanta ascultarii unei femei.
Ma amuza expresia faciala a barbatului din filmulet. Cu fruntea incruntata, cu ochii atintiti pe cuiul din capul femeii, dand din cap ca semn al ascultarii, dar de fapt singurul lucru pe care se concentra cu adevarat era cuiul cu pricina. Insa pe cat este de amuzant, pe atat de real. Din cate am inteles din ce am studiat, cand o femeie se plange de o problema, barbatul, in subconstient lui, crede ca ea il invinovateste cumva de existenta problemei si atunci el cauta, instinctiv, sa o rezolve. Astfel, acorda foarte putin interes in a asculta femeia, care pur si simplu se plange de o problema.
In concluzie, daca vrei sa faci o femeie fericita, ascult-o atunci cand are nevoie de asta. Si abia dupa ce ai ascultat-o, ia initiativa in rezolvarea problemei. Da, o femeie vorbeste, de obicei, mai mult decat un barbat. Dar, inarmeaza-te cu rabdare si ascult-o in ce are de spus. Pana la urma, adevar grait-a cine a spus ca daca o femeie nu iti vorbeste sau iti vorbeste putin, de cele mai multe ori, e semn clar ca este suparata pe tine.
Saptamana trecuta un tanar a postat pe internet un citat, foarte interesant, despre prietenie. De atunci, mi-a tot ramas gandul la intrebarile din citatul respectiv.
,,Crezi ca ai prieteni adevarati? Mai gandeste-te o data. Daca acum cineva le ofera o foarte mare suma de bani, cu contidia sa nu te mai caute, cati crezi ca ar refuza oferta?"
M-a pus pe ganduri. Am inceput sa-mi analizez viata, intrebandu-ma cati dintre cei pe care ii consider prieteni ar prefera sa accepte o foarte mare suma de bani in schimbul prieteniei noastre. Cati ar refuza? Cat de mare pret pun prietenii mei pe prezenta mea in viata lor? Intr-o lume a crizei financiare, o lume in care o suma mare de bani ar fi binevenita oricand, sa o refuzi ar inseamna ca ai un motiv intemeiat sa faci acest lucru. Adevarul este ca nu m-a interesat niciodata cat de multi prieteni am, atata timp cat cei pe care ii am sunt autentici.
Intr-o lume a Facebook-ului, intr-o lume in care multi cred ca daca ai 6000 de prieteni virtuali, esti admirat, iubit si pretuit, este un adevarat act de curaj sa te bucuri atunci cand ai putini prieteni. Insa, cand acestia sunt autentici, fac mai mult decat miile de prieteni falsi, care iti sunt alaturi doar cand e soare si cand poti sa le oferi tu ceva.
Un adevarat prieten te accepta asa cum esti, te incurajeaza si te stimuleaza sa fii cea mai buna varianta a ta, iti este alaturi si la bine dar mai ales la rau, se bucura impreuna cu tine cand ai parte de binecuvantari si nu ar renunta la tine, nici chiar pentru o suma foarte mare de bani. In urma analizei facute,am ajuns la concluzia ca Dumnezeu m-a binecuvantat cu prieteni adevarati, nu multi la numar, dar adevarati. Am prieteni care presupun ca ar refuza acea suma de bani si ma bucur de acest lucru.
Cu ocazia citatului, m-am analizat si pe mine. As accepta o foarte mare suma de bani in schimbul prieteniei cu cineva? Daca da, cu cine si de ce? Daca nu, atunci ar fi un lucru bun sa investesc si mai mult in acea relatie de prietenie. Oamenii ne-au fost dati pentru a fi iubiti si lucrurile pentru a fi folosite, nu invers.
How Do YOU define yourself? I used their negativity to light my fire to keep going, use that, use that, use that negativity that you have in your life to make yourself better, because I guarantee you, guarantee you, you will win!
You may think the grass is greener on the other side, but if you take the time to water your own grass, it would be just as green. Unknown author
M-am gandit in ultimul timp la acest citat. Este oare intr-adevar iarba mai verde de celalalta parte a gardului? Si daca da, de ce? Am analizat o perioada citatul si, momentan, am ajuns la concluzia ca, in aceasta viata, iarba din curtea altora este mai verde decat a altora. Gasesc doua explicatii pentru acest lucru.
Prima ar fi ca cei care au iarba mai verde o uda cat trebuie si cand trebuie. Investesc si primesc. Asta inseamna ca daca eu sau tu ne udam si noi iarba asa cum trebuie si la noi va fi verde in curte. Nimic din ceea ce se merita sa avem nu se castiga fara sacrificiu. Cu cat investim mai mult, cu atat rasplata va fi pe masura. Asa ca daca vrem sa traim o altfel de viata, trebuie sa fim dispusi sa muncim pentru ea, incepand de la gandurile pe care ne permitem sa le avem, pana la actiunile propriu-zise. Si cu cat Dumnezeu vede ca cineva investeste in mod intelept ce a primit, cu atat ii incredinteaza mai mult pentru a investi.
O a doua explicatie este mai greu de pus in cuvinte intrucat eu nu sunt Dumnezeu si nu vad intreaga imagine a puzzle-ului. Si aici ma gandesc la cei care au o viata grea: care sunt orfani, care experimenteaza grozaviile razboiului, care sunt persecutati si maltratati, care nu au un pat sa doarma, mancare pe masa, un acoperis deasupra capului, o familie care sa ii iubeasca si multe altele de genul acesta. Este greu sa intelegi de ce unii oameni trec prin asa ceva. Nu pot sa pretind ca inteleg in totalitate care sunt motivele pentru care ,,iarba lor" nu e tocmai verde. Tinzi sa judeci un Dumnezeu care permite asa ceva si acesta este unul din motivele pentru care multi oameni se razvratesc impotriva lui Dumnezeu. Insa, cunoscandu-l pe Dumnezeu, cunoscand caracterul Lui, chiar daca este extrem de dificil de inteles, poti fi sigur ca Dumnezeu are motive intemeiate si planuri bune. Da, este usor sa vorbesc cand eu nu trec prin durerile descrise mai sus, insa chiar si asa trebuie sa spun adevarul.
Ar mai fi un punct de luat in calcul. De multe ori consideram ca iarba din curtea vecinului este mai verde decat a noastra dar realitatea ar afirma exact contrariul. De multe ori, aparentele inseala. Oamenii poarta masti, zugravesc familii perfecte, vieti perfecte si nu sunt nici pe departe asa. Sau, respectivii oameni nu cauta sa induca pe altii in eroare, dar noi vedem un verde mai luminos in viata lor, pentru ca nu stim toate datele problemei sau pentru ca privin dintr-un unghi gresit. Un exemplu ar putea fi video-ul de mai jos.
In concluzie, as dori sa spun ca imi doresc sa am intotdeauna o inima multumitoare, o inima care apreciaza binecuvantarile primite si care investeste, in loc sa risipeasca. Acelasi lucru vi-l doresc si voua.
Daca nu vom proceda asa, intr-o zi vom avea multe regrete.
De curand am implinit 25 de ani. Un sfert de secol. ,,... vedem cum ni se duc anii ca un sunet. [...] căci (timpul) trece iute, şi noi zburăm." (Ps. 90:9b,10c) Parca mai ieri aveam 16 ani. Privind in urma, pot observa cat de mult a lucrat Dumnezeu in viata mea si, mai ales, cata rabdare a avut cu mine. Ce imi place foarte mult la Dumnezeu este meticulozitatea cu care lucreaza. Se ocupa de fiecare detaliu din viata fiecaruia dintre noi, chiar si cel mai mic. Unul din versetele mele preferate se gaseste in Matei 10:30 - ,,Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi." Indiferent de cat de multe ori l-as citi, raman la fel de uimita. Eu nu sunt interesata de numarul firelor mele de par din cap, dar Dumnezeu este, pentru ca omul este creatia Lui mult iubita si pentru ca Dumnezeu lucreaza in detaliu. El nu este un Dumnezeu absent, cum cred unii, ci un Dumnezeu prezent. Un Dumnezeu care mi-a oferit o sansa. M-a primit si ma primeste asa cum sunt, total nevrednica,
si ma transforma, zi dupa zi, intr-o persoana asemanantoare Lui.
Mi-aduc aminte golul pe care il simteam in interiorul meu acum 9 ani. Mi-aduc aminte ca, incet dar sigur, ma indepartam de Dumnezeu. Mi-aduc aminte ca eram nefericita si doream sa scap de nefericirea mea, dar nu puteam. Ma zbateam si cautam prin fortele mele proprii sa scap, sa ma ridic. Ce a facut Dumnezeu? ,,M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi -a pus picioarele pe stâncă, şi mi -a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cîntare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru." (Ps.40:2,3)
Dintr-o fiinta murdara de pacat si nefericita, a facut un copil al Sau, o fiica de Rege. Prin credinta in ceea ce a facut la Golgota Fiul Lui Dumnezeu, Isus Hristos, pentru mine, am fost imbracata in neprihanirea Lui si salvata, astfel, pentru eternitate.
Atunci nu am dobandit perfectiune, ci justificare. Prin urmare, am mai pacatuit, dar nu am trait in pacat. Privesc in urma si am multe regrete. Mult timp am irosit in viata pe lucruri fara importanta. Acel timp nu-l voi mai putea recupera vreodata. De curiozitate am calculat cate ore sunt, aproximativ, in 25 de ani. 219000 de ore pe care le-am trait. Cat din suma aceasta de ore am trait pentru Dumnezeu si cat am irosit? Cat am investit din timpul ce l-am primit? ,,Este interesant faptul ca bogatii nu pot cumpara mai multe ore, oamenii de stiinta nu pot inventa minute noi, tu nu poti nici macar sa economisesti timp pentru a-l folosi in alta zi! Ai putin timp astazi si spui:<<Mi-ar placea sa il economisesc pentru maine>> Nici asta nu poti face. Iti dai seama cat de importanta este fiecare zi?" [Billy Graham]
Sper ca acum sunt mai inteleapta. Sper ca de acum voi fructifica fiecare ore, fiecare minut, fiecare secunda din timpul care mi-a mai ramas. Poate mai am doar o zi de trait, poate mai am 50 de ani. Nu stiu. Insa vreau sa invat sa imi investesc timpul ce imi va mai fi daruit. Vreau sa invat sa traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima, pentru ca intr-o zi va fi intr-adevar ultima.
,,Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!" Ps. 90:12
Helen şi Kenneth Felumlee au trăit împreună 70 de ani şi, dacă e să-i
credem pe copiii lor, în fiecare dimineaţă, la micul dejun, s-au ţinut
de mână. În tot acest timp au fost nedespărţiţi, iar apropiaţii şi-i
amintesc ca pe doi oameni buni, generoşi, implicaţi în viaţa familiei şi
a comunităţii. După şapte decenii în care au avut împreună opt copii,
Helen Felumlee s-a stins din viaţă la vârsta de 92 de ani. Peste 15 ore,
a murit şi soţul ei, din cauze naturale. Povestea lor de dragoste şi-a
găsit astfel un deznodământ pe care, dacă l-am fi citit într-un roman,
l-am fi considerat nerealist şi siropos.
Helen şi Kenneth s-au
îndrăgostit în adolescenţă, când o prietenă le-a făcut cunonştinţă. După
trei ani în care au fost prieteni, cei doi şi-au minţit părinţii că
pleacă într-o excursie şi, cu puţinii bani pe care îi aveau în buzunar,
au plătit o taxă pentru a se putea căsători, cu două zile înainte ca
tânărul să împlinească 21 de ani, vârsta legală a căsătoriei. Din 1944,
când au devenit soţ şi soţie, Helen şi Kenneth şi-au întemeiat o familie
cu 8 copii, pe care nu le-a fost uşor să-i crească. Bărbatul a lucat ca
inspector tehnic la o companie de căi ferate, iar apoi şi-a deschis un
service auto, a lucrat ca poştaş şi ca profesor în cadrul bisericii
metodiste din zonă. Soţia lui, care a ţinut pe picioare gospodăria şi
copiii, a fost la rândul ei implicată în viaţa bisericii din comunitate
şi era cunoscută ca un ajutor de bază pentru cei din oraşul Nashport. În
anii 80, când copiii s-au făcut mari şi au plecat la casele lor, cei
doi soţi şi-au redescoperit pasiunea pentru călătorii şi au făcut un tur
aproape complet al statelor americane, cu autobuzul.
În urmă cu 2 ani şi jumătate, lui Kenneth i-a fost amputat un picior, ca
urmare a unor probleme de sănătate. În tot acest răstimp, soţia a fost
cea care l-a îngrijit, până când, în urmă cu aproape o lună, a căzut la
pat. Helen a murit pe 12 aprilie şi, potrivit familiei, din acel
moment bărbatul a slăbit văzând cu ochii, încetând din viaţă 15 ore mai
târziu. Rudele care le-au fost aproape spun că cei doi au murit de
bătrâneţe şi că bărbatul nu a mai putut trăi fără soţia sa, de care a
fost alături o viaţă întreagă.
Astazi am dat intamplator peste acest filmulet. Se intinde pe durata a doar 13 minute insa subliniaza foarte bine o problema cu care se confrunta familiile din ziua de azi. De ce ati asculta ce am eu de spus? Nu sunt nici autoritate in domeniu, nici casatorita (,,ca sa vad ca este usor de vorbit si greu de pus in practica"). Cu siguranta asa este. Insa m-a binecuvantat Dumnezeu cu capacitatea de a observa detalii, situatii, comportamente peste care multi trec repede cu vederea. Si imi place sa studiez casniciile din jurul meu, ca sa pot invata ce trebuie si ce nu trebuie facut.
Revenind la subiectul in discutie, in filmulet este prezentata urmatoarea situatie: O tanara sotie se intalneste, intamplator, cu un fost iubit. Acesta pare vizibil fermecat de ea si ii face complimente. Ea incepe sa se simta pretuita, dorita, atractiva si, luata prin surprindere, accepta invitatia spontana a fostului iubit de a lua pranzul impreuna. Sotul ei afla si este, pe buna dreptate, ranit si suparat. Insa acum vine partea interesanta, care m-a surprins. Desi raniti amandoi, fiecare in patratica lui, ei reusesc cumva sa treaca peste mandrie, manie si gelozie si incep sa comunice in adevaratul sens al cuvantului. Se calmeaza amandoi si pun cartile pe masa. Procedand astfel, fiecare isi da seama ce a facut gresit. El realizeaza ca a neglijat-o si a incetat sa o curteze dupa ce a cucerit-o si i-a pus inelul pe deget, iar ea se pune in pielea lui si isi da seama cum s-ar fi simtit ea daca era in locul lui.
Situatia putea sa decurga altfel, cum se intampla des in multe cupluri, care se lasa impiedicate de manie si mandrie si nu comunica unul cu celalalt. El se manie in continuare, iese furios din casa, ea nu il opreste, nu discuta problema si astfel se mai fisureaza putin temelia casniciei lor, pana, in final, ajung la divort. Ce concluzii trag eu atat din filmuletul pe care l-am vizionat cat si din ceea ce observ in jurul meu?
1. Daca iubesti, comunici, indiferent cat de greu iti va veni la un moment dat si cat de mult va trebui sa lasi de la tine. De-a lungul casniciei, vor fi multe situatii de genu', care fie te apropie de partenerul de viata, fie te indeparteaza pas cu pas. Comunicarea autentica intre parteneri este parte din combustibilul care pune in miscare motorul unei casnicii bune.
2. Daca te-ai casatorit, tu si sotul tau sunteti una, pana cand moartea va va desparti. Punct. Si trebuie sa lupti mereu pentru casnicia ta. Nu exista EL, nu exista EU ci suntem NOI. Nimeni nu are dreptul sa intervina in legamantul nostru.
3. Daca dupa ce te casatoresti, te vei opri din curtarea sotiei tale, o va face, la un moment dat, altcineva in locul tau. Si nu iti va placea, pentru ca pas cu pas iti va cuceri sotia. De asemenea, daca tu, casatorita fiind, nu mai cauti sa iti respecti sotul, sa fii alaturi de el, sa il incurajezi, o va face alta femeie in locul tau. Si nu iti va placea, pentru ca pas cu pas iti va cuceri sotul.
4. Daca ai gresit, dar te opresti la timp, iti ceri iertare si cauti, impreuna cu partenerul tau, sa repari situatia, atunci iti vei salva casnicia si vei intari relatia dintre voi doi.
,, … pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere.” 1 Corinteni 5:7
De cate ori nu ne-au trecut ochii peste acest verset? De cate ori nu l-am spus ca argument in discutiile noastre cu ceilalti sau cand am dorit sa incurajam pe cineva? Cei care citesc Biblia, in mod regulat, cunosc acest verset foarte bine. Si totusi … daca l-am aplica pe cat de bine il cunoastem, viata noastra ar fi cu totul alta.
Meditez de ceva timp la acest verset. ,,Umblam prin credinta, nu prin vedere”, prin credinta, nu prin vedere. Si totusi, cat din viata noastra, pana in prezent, am umblat prin credinta si cat am umblat prin vedere? Nu stiu cum sunt altii, dar eul meu doreste control, doreste sa vada, doreste sa cunoasca planul, gandeste in perspectiva. Trebuie sa lupt in mod activ pentru a merge prin credinta, intrucat se revolta eul meu. Insa, cu cat Il cunoastem mai bine pe Dumnezeu, cu atat ne incredem mai mult in El, in caracterul Lui. Cu cat credinta este mai mare, cu atat mai usor ne este sa umplam prin ea.
Suntem fiinte vulnerabile, chiar daca nu dorim sa recunoastem asta. Avem nevoie in mod constant de aer, apa si hrana pentru a putea supravietui. Traim intr-o lume in care pericolul ne paste la orice pas, in care putem muri in orice clipa. Si totusi, traim in aceasta secunda. Asta se intampla pentru ca Dumnezeu este la carma si tine totul in mainile Sale. In ciuda faptului ca existenta noastra sta in mainile Lui, cedam atat de greu ,,controlul” pe care credem ca il avem. Ne este teama sa umblam prin credinta 100%. Chiar si daca facem asta in cea mai mare parte, ne este greu sa renuntam deplin la orice forma de control. Asta se intampla pentru ca, intr-un colt adanc al inimii noastre, ascuns de toti, poate chiar si de noi insine, fie ca vrem sa recunoastem sau nu, credem ca uneori noi stim sa alegem ce este mai bine pentru noi. Dupa cum si Francis Chan spune: ,,Ingrijorarea lasa sa se inteleaga faptul ca noi nu prea credem ca Dumnezeu este suficient de mare, suficient de puternic sau suficient de iubitor pentru a avea grija de ceea ce se intampla in vietile noastre.” Ca si consecinta a acestui fapt, umblam mai mult prin vedere decat prin credinta. Dar, procedand astfel, ratam o multime de binecuvantari si lucrari pe care Dumnezeu le-a pregatit pentru noi …
Observam ca, in trecut, Dumnezeu unor oameni a ales sa le dezvaluie planul inainte de a-l pune in aplicare (ex. Moise, Ilie), dar altor oameni le-a spus simplu ,,Vino dupa Mine!” sau ,,Mergi in cutare loc”, fara sa le spuna prea multe detalii cu privire la ce se va intampla (ex. modul in care i-a chemat pe apostoli, Avraam, Pavel etc). Si, din cate putem observa, varianta a doua este mai des folosita, decat prima. Dumnezeu ne cheama sa mergem prin credinta.
Viata noastra, viitorul este ca un drum in ceata si plin de cotituri. Nu stiu ce se va intampla in urmatorul minut, maine sau in 30 de ani de acum incolo. Nu stiu daca minutul urmator mai este al nostru. Ce stim este ca Dumnezeu are un plan si ne cheama sa Il urmam prin credinta. Daca umblam prin credinta sau prin vedere este alegerea noastra, in functie de cat de bine Il cunoastem pe Dumnezeu. Pentru ca daca Ii cunoastem caracterul, stim ca ne putem incredere in El, fara ezitare si fara plan B. Intrebarea este: Cat de bine Il cunosc pe Dumnezeu? Cat de puternica este relatia noastra? Avem o relatie cu Dumnezeu sau doar credem ca avem? Viata noastra, alegerile pe care le vom face, vor vorbi de la sine.
