O casnicie de 70 de ani partea II

          Helen şi Kenneth Felumlee au trăit împreună 70 de ani şi, dacă e să-i credem pe copiii lor, în fiecare dimineaţă, la micul dejun, s-au ţinut de mână. În tot acest timp au fost nedespărţiţi, iar apropiaţii şi-i amintesc ca pe doi oameni buni, generoşi, implicaţi în viaţa familiei şi a comunităţii. După şapte decenii în care au avut împreună opt copii, Helen Felumlee s-a stins din viaţă la vârsta de 92 de ani. Peste 15 ore, a murit şi soţul ei, din cauze naturale. Povestea lor de dragoste şi-a găsit astfel un deznodământ pe care, dacă l-am fi citit într-un roman, l-am fi considerat nerealist şi siropos.

           Helen şi Kenneth s-au îndrăgostit în adolescenţă, când o prietenă le-a făcut cunonştinţă. După trei ani în care au fost prieteni, cei doi şi-au minţit părinţii că pleacă într-o excursie şi, cu puţinii bani pe care îi aveau în buzunar, au plătit o taxă pentru a se putea căsători, cu două zile înainte ca tânărul să împlinească 21 de ani, vârsta legală a căsătoriei. Din 1944, când au devenit soţ şi soţie, Helen şi Kenneth şi-au întemeiat o familie cu 8 copii, pe care nu le-a fost uşor să-i crească. Bărbatul a lucat ca inspector tehnic la o companie de căi ferate, iar apoi şi-a deschis un service auto, a lucrat ca poştaş şi ca profesor în cadrul bisericii metodiste din zonă. Soţia lui, care a ţinut pe picioare gospodăria şi copiii, a fost la rândul ei implicată în viaţa bisericii din comunitate şi era cunoscută ca un ajutor de bază pentru cei din oraşul Nashport. În anii 80, când copiii s-au făcut mari şi au plecat la casele lor, cei doi soţi şi-au redescoperit pasiunea pentru călătorii şi au făcut un tur aproape complet al statelor americane, cu autobuzul.
          În urmă cu 2 ani şi jumătate, lui Kenneth i-a fost amputat un picior, ca urmare a unor probleme de sănătate. În tot acest răstimp, soţia a fost cea care l-a îngrijit, până când, în urmă cu aproape o lună, a căzut la pat. Helen a murit pe 12 aprilie şi, potrivit familiei, din acel moment bărbatul a slăbit văzând cu ochii, încetând din viaţă 15 ore mai târziu. Rudele care le-au fost aproape spun că cei doi au murit de bătrâneţe şi că bărbatul nu a mai putut trăi fără soţia sa, de care a fost alături o viaţă întreagă.

Sursa: aici

Flattered

          Astazi am dat intamplator peste acest filmulet. Se intinde pe durata a doar 13 minute insa subliniaza foarte bine o problema cu care se confrunta familiile din ziua de azi. De ce ati asculta ce am eu de spus? Nu sunt nici autoritate in domeniu, nici casatorita (,,ca sa vad ca este usor de vorbit si greu de pus in practica"). Cu siguranta asa este. Insa m-a binecuvantat Dumnezeu cu capacitatea de a observa detalii, situatii, comportamente peste care multi trec repede cu vederea. Si imi place sa studiez casniciile din jurul meu, ca sa pot invata ce trebuie si ce nu trebuie facut.
          Revenind la subiectul in discutie, in filmulet este prezentata urmatoarea situatie: O tanara sotie se intalneste, intamplator, cu un fost iubit. Acesta pare vizibil fermecat de ea si ii face complimente. Ea incepe sa se simta pretuita, dorita, atractiva si, luata prin surprindere, accepta invitatia spontana a fostului iubit de a lua pranzul impreuna. Sotul ei afla si este, pe buna dreptate, ranit si suparat. Insa acum vine partea interesanta, care m-a surprins. Desi raniti amandoi, fiecare in patratica lui, ei reusesc cumva sa treaca peste mandrie, manie si gelozie si incep sa comunice in adevaratul sens al cuvantului. Se calmeaza amandoi si pun cartile pe masa. Procedand astfel, fiecare isi da seama ce a facut gresit. El realizeaza ca a neglijat-o si a incetat sa o curteze dupa ce a cucerit-o si i-a pus inelul pe deget, iar ea se pune in pielea lui si isi da seama cum s-ar fi simtit ea daca era in locul lui.
          Situatia putea sa decurga altfel, cum se intampla des in multe cupluri, care se lasa impiedicate de manie si mandrie si nu comunica unul cu celalalt. El se manie in continuare, iese furios din casa, ea nu il opreste, nu discuta problema si astfel se mai fisureaza putin temelia casniciei lor, pana, in final, ajung la divort.
          Ce concluzii trag eu atat din filmuletul pe care l-am vizionat cat si din ceea ce observ in jurul meu? 
          1. Daca iubesti, comunici, indiferent cat de greu iti va veni la un moment dat si cat de mult va trebui sa lasi de la tine. De-a lungul casniciei, vor fi multe situatii de genu', care fie te apropie de partenerul de viata, fie te indeparteaza pas cu pas. Comunicarea autentica intre parteneri este parte din combustibilul care pune in miscare motorul unei casnicii bune.
          2. Daca te-ai casatorit, tu si sotul tau sunteti una, pana cand moartea va va desparti. Punct. Si trebuie sa lupti mereu pentru casnicia ta. Nu exista EL, nu exista EU ci suntem NOI. Nimeni nu are dreptul sa intervina in legamantul nostru.
          3. Daca dupa ce te casatoresti, te vei opri din curtarea sotiei tale, o va face, la un moment dat, altcineva in locul tau. Si nu iti va placea, pentru ca pas cu pas iti va cuceri sotia. De asemenea, daca tu, casatorita fiind, nu mai cauti sa iti respecti sotul, sa fii alaturi de el, sa il incurajezi, o va face alta femeie in locul tau. Si nu iti va placea, pentru ca pas cu pas iti va cuceri sotul.
          4. Daca ai gresit, dar te opresti la timp, iti ceri iertare si cauti, impreuna cu partenerul tau, sa repari situatia, atunci iti vei salva casnicia si vei intari relatia dintre voi doi.

Cand pornim cu stangul

          In aceasta seara ma plimbam cu bunica mea prin oras. Facem asta des, pentru miscare, si avem ocazia sa observam multe familii la plimbare cu bebelusi sau copii. In aceasta seara insa am plecat acasa cu un gust amar, intrucat am asistat la urmatoarea scena in plin centrul orasului.

Sot si sotie la plimbare. Sotul conducea caruciorul cu bebelusul lor. Sotia, vizibil agitata, ii flutura un telefon prin fata ochilor si ii tot reprosa de niste mesaje. Banuiesc care era problema, insa, intrucat nu pot fi sigura si nici nu e treaba mea, nu pot si nu vreau sa speculez asupra mesajelor. Ei mi-au atras insa privirea intrucat i-am vazut din ce in ce mai agitati. Dintr-o data, fara sa vreau, incep sa aud urmatoarea discutie:
Sotia (extrem de agitata si ridicand vocea): Esti prost sau te faci?
Sotul (nervos): Te-am facut eu proasta? - replica in care a inceput si el sa ridice tonul tonul si a urmat o injuratura adresata ei, pe care nu o pot scrie aici.
Sotia, nervoasa, ia caruciorul din mana lui si pornesc spre casa, nervosi, amandoi.

          De ce relatez intamplarea la care am asistat fara sa imi propun? Pentru a invata cateva lectii. Eu, una, am plecat acasa trista, meditand la ceea ce s-a intamplat. Ma gandeam: ,,Daca in public, in centrul orasului, au facut asa, cum va fi cand vor ajunge acasa?" Si m-am intristat ...  intrucat e pacat. Tineri, casatoriti, avand un bebelus sanatos, ar fi trebuit sa fie in culmea fericirii. Da, este adevarat, cu totii avem ,,suparari" in familie si nu trebuie sa credem ca daca s-au certat o data pe strada asa este mereu intre ei. Insa, ce m-a intristat pe mine in principal nu a fost musai cearta cat modul si tonul in care si-au vorbit. Sotia l-a jignit prima, apoi injuratura lui de dupa ...
Cu siguranta, nu sunt eu cea mai potrivita persoana sa analizez o astfel de situatie, intrucat nu sunt casatorita, insa dintotdeauna mi-a placut sa observ si am invatat multe lectii pretioase din casniciile din jurul meu. Am vazut familii deosebite (ce au pornit cu dreptul in casnicia lor), care si cand aveau diverse neintelegeri, acestea nu durau foarte mult si, chiar daca existau anumite replici dureroase (cum facem noi toti atunci cand suntem foarte suparati), acestea nu implicau injuraturi si jigniri pe fata. Aceste familii faceau tot posibilul ca sa remedieze neintelegerea dintre ei si sa poata reveni la partasia binecuvantata de dinainte de ,,supararea" cu pricina. La polul opus, am vazut familii, care au pornit cu stangul in casnicia lor, si, majoritatea, asa au tot dus-o de-a lungul casniciei. Au inceput cu mici jigniri ici si colo si au sfarsit fie in atmosfera apasatoare pe timp indelungat, batai si divort, fie chiar in omor.

Cum am observat ca putem porni cu dreptul intr-o casnicie? Foarte pe scurt, pornim cu dreptul atunci cand ne casatorim sfatuindu-ne in prealabil cu Dumnezeu, cand motivul pentru care ne casatorim este iubirea autentica pentru celalalt si dorinta de a ne jerfi zilnic pentru binele si fericirea celuilalt [nu alte interese si scopuri care ies din sfera iubirii] si cand punem pret pe puritate.

Cum am observat ca pornim cu stangul intr-o casnicie? Cand nu ne consultam cu Dumnezeu, cand ne casatorim din motive gresite, nu din iubire autentica si cand nu punem pret pe puritate.
La ce da nastere o casnicie in care am pasit in mod gresit? La multa amaraciune si durere, care isi vor arata fata mai devreme sau mai tarziu.

Concluzia la care am ajuns: Vrem o casnicie buna? Trebuie sa pornim cu dreptul, investind in ea si inainte si dupa ce ne casatorim.

Interesant este ca eu chiar astazi, inainte de scena la care am asistat, am citit ceva foarte util cu privire la supararea in familie. Puteti citi si voi aici.