Scrisoare deschisă către formaţiile de laudă şi închinare (text tradus de Otniel Nicola)

 Reblogged from Marius Cruceru:

Pentru traducerea şi publicarea integrală a textului a fost obţinută aprobarea autorului. Textul a fost tradus de Otniel Nicola. Mulţumiri atît autorului pentru permisiune, cît şi traducătorului pentru traducere.

Draga trupa de inchinare,

Apreciez foarte mult disponibilitatea si dorinta voastra de a oferi darurile voastre lui Dumnezeu, in inchinare. Apreciez devotamentul vostru si ma bucur de credinciosia voastra — sa veniti la biserica mai devreme Duminica de Duminica, sa va faceti timp pentru repetitii in timpul saptamanii, sa invatati si sa compuneti cantece noi, si multe alte astfel de lucruri. Ca si acei artisti si mestesugari pe care Dumnezeu i-a folosit la crearea Cortului Intalnirii(Exod 36), voi sunteti dispusi sa puneti darul vostru artistic in slujba Dumnezeului Triunic.

Va rog sa primiti aceasta mica scrisoare in spiritul in care a fost intentionata: ca o incurajare la a reflecta asupra practicii de “conducere in inchinare.” Mi se pare ca de multe ori sunteti cooptati intr-o activitate fara sa fiti incurajati sa reflectati asupra motivelor fundamentale ale acesteia, asupra “de ce”-ului. Cu alte cuvinte, mi se pare ca de multe ori sunteti recrutati pentru a “conduce inchinarea” fara prea multe ocazii de a va opri si a reflecta asupra naturii “inchinarii” si a ceea ce ar insemna “a conduce.”

Ingrijorarea mea este ca noi, Biserica, v-am incurajat, fara intentie, sa importati practici muzicale in inchinarea crestina, practici care, desi ar putea fi potrivite in alte imprejurari, dauneaza inchinarii congregationale. Pentru mai multa claritate, intr-un limbaj pe care l-am folosit in “Desiring the Kingdom”, uneori ma ingrijoreaza faptul ca in mod inconstient, noi v-am incurajat sa importati anumite forme de spectacol care sunt, in esenta, “liturghii seculare” si nu doar simple “metode” neutre. Fara sa ne dam seama de acest lucru, practicile dominante ale spectacolului ne invata sa privim muzica (si implicit muzicienii) intr-o anumita maniera: ca un lucru destinat placerii noastre, ca divertisment, ca o experienta in principal pasiva. Functia si scopul muzicii in aceste “liturghii seculare” sunt destul de diferite de acelea ale muzicii in inchinarea Crestina.

Asa ca lasati-ma sa va prezint cateva scurte axiome, in speranta de a incuraja noi reflectii asupra practicii de “conducere in inchinare”:

1. Daca noi, congregatia, nu ne putem auzi, aceasta nu este inchinare. Inchinarea Crestina nu este un concert. Intr-un concert (o “forma a spectacolului”), de obicei ne asteptam sa fim coplesiti de sunet, mai ales cand vine vorba de anumite stiluri de muzica. Intr-un concert, ne asteptam la un fel de privare senzoriala care apare in urma supra-stimularii senzorilor, cand simtim batatia basului in piept si muzica se revarsa peste multime provocand un exces de adrenalina. Si nu ca ar fi ceva gresit cu concertele! Doar ca inchinarea Crestina nu e un concert. Inchinarea Crestina este o practica colectiva, comuna, congregationala — si inmanuncherea sunetelor si armonia unei congregatii cantand ca unul sunt parte integranta a practicii inchinarii. Este o modalitate de a “pune in scena” realitatea faptului ca, in Christos, suntem un singur trup. Dar asta presupune ca putem sa ne auzim pe noi insine si pe fratii si surorile noastre cantand langa noi. Cand sunetul amplificat al trupei de lauda acopera vocile congragatiei, nu putem sa ne auzim — astfel se pierde aspectul de comunitate al congregatiei si suntem incurajati cu succes sa devenim inchinatori pasivi, “privati”.

2. Daca noi, congregatia, nu putem sa cantam impreuna cu voi, aceasta nu este inchinare. In alte forme de reprezentatie muzicala, muzicienii si trupele vor sa improvizeze si sa fie “creativi”, oferind noi reprezentatii si etalandu-si virtuozitatea cu o gama larga de triluri, pauze si improvizatii pe o anume melodie. Din nou, acesta poate fi un aspect incantator al unui concert, dar in inchinarea Crestina asta inseamna doar ca noi, congregatia, nu putem sa cantam impreuna cu voi. Si astfel, virtuozitatea voastra incurajeaza pasivitatea noastra; creativitatea voastra incurajeaza tacerea noastra. Si in timp ce voi, poate, va inchinati cu creativitatea voastra, aceeasi creativitate opreste, de fapt, cantecul congregational.

3. Daca voi, trupa de lauda, sunteti in centrul atentiei, aceasta nu este inchinare. Stiu ca in general nu este vina voastra ca v-am pus in fata adunarii. Si stiu ca vreti sa modelati inchinarea pe care noi sa o urmam. Dar pentru ca v-am incurajat sa importati forme ale reprezentatiei din sfera concertului in cea a sanctuarului, s-ar putea sa nu realizam ca in acelasi timp am promovat neintentionat sentimentul ca voi sunteti in centrul atentiei. Si cand reprezentatia voastra devine o afisare a virtuozitatii — chiar si cu cele mai bune intentii — este dificil sa rezistam tentatiei de a face din trupa de lauda punctul de focalizare al atentiei noastre. Cand trupa de lauda intra intr-o lunga secventa repetitiva pe care voi o intentionati a fi o “ofranda adusa lui Dumnezeu”, noi devenim in intregime pasivi, si pentru ca am adoptat obiceiuri de relationare la muzica de la premiile Grammy si din sfera concertelor, fara sa ne dam seama, va punem pe voi in centrul atentiei. Ma intreb daca exista niste pareri asupra pozitionarii trupei (pe margine? conducand din spate?) si asupra reprezentatiei care ne-ar putea ajuta sa combatem aceste obiceiuri pe care le aducem cu noi la inchinare.

Va rog sa luati in considerare aceste puncte cu atentie si sa intelegeti ceea ce nu spun. Acesta nu este un apel la inchinarea “traditionala” si o critica la adresa inchinarii “contemporane”. Nu confundati asta cu o aparare a orgilor cu fluiere si o critica a chitarelor si tobelor (sau a banjourilor si mandolinelor). Ingrijorarea mea nu priveste stilul ci forma. Ce incercam sa facem atunci cand “conducem in inchinare?”. Daca intentia noastra priveste inchinarea ca o practica congregationala, a comunitatii, care ne aduce intr-o intalnire dialogata cu Dumnezeul viu — aceasta inchinare este nu doar expresiva ci si formativa — atunci putem sa facem asta cu violoncele sau cu chitare electrice, cu orgile cu fluiere sau cu tobele africane.

Mult, mult mai multe pot fi spuse, dar permiteti-mi sa ma opresc aici, si va rog sa primiti asta ca incurajarea care este menita a fi. Mi-ar placea sa va vad continuand sa oferiti darururile voastre artistice in inchinarea adusa Dumnezeului Triunic care ne invata o cantare noua.

Cu sinceritate,
Jamie

Sursa: Marius Cruceru