"Vino, acum suntem doi"

Un poem fara nume de Eduard Voicu

nori grei intunecau zarea
si vant de furtuna ingenunchia pomii
si toata iarba era smulsa si pamantul ramanea negru si sterp.

si ceream izbavire, Doamne,
cu genunchii si palmele - rani
si ochii mai umezi ca ploile'n toamna
si sufletul picat intr'un hau fara fund.

si priveam sus, vedeam doar lumina
dar in juru'mi era frig si murdar
si in zadar luptam sa ma ridic de acolo
caci gleznele'mi erau zdrobite si moi
si talipile'mi erau numai carne
si inima'mi batea cu suspin si durere.

ma ridicam cu greu, dar, vai
cand ma uitam iarsi la mine
ma prabuseam cu vaiet de moarte
si lacrimile'mi prefaceau tarana'n noroi
si'atunci, in iubirea Sa fara margini,
Isus se'apleaca si spune "Vino, acum suntem doi"