219000

          De curand am implinit 25 de ani. Un sfert de secol. ,,... vedem cum ni se duc anii ca un sunet.  [...] căci (timpul) trece iute, şi noi zburăm." (Ps. 90:9b,10c) Parca mai ieri aveam 16 ani. Privind in urma, pot observa cat de mult a lucrat Dumnezeu in viata mea si, mai ales, cata rabdare a avut cu mine. Ce imi place foarte mult la Dumnezeu este meticulozitatea cu care lucreaza. Se ocupa de fiecare detaliu din viata fiecaruia dintre noi, chiar si cel mai mic. Unul din versetele mele preferate se gaseste in Matei 10:30 - ,,Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi."  Indiferent de cat de multe ori l-as citi, raman la fel de uimita. Eu nu sunt interesata de numarul firelor mele de par din cap, dar Dumnezeu este, pentru ca omul este creatia Lui mult iubita si pentru ca Dumnezeu lucreaza in detaliu. El nu este un Dumnezeu absent, cum cred unii, ci un Dumnezeu prezent. Un Dumnezeu care mi-a oferit o sansa. M-a primit si ma primeste asa cum sunt, total nevrednica, si ma transforma, zi dupa zi, intr-o persoana asemanantoare Lui.

          Mi-aduc aminte golul pe care il simteam in interiorul meu acum 9 ani. Mi-aduc aminte ca, incet dar sigur, ma indepartam de Dumnezeu. Mi-aduc aminte ca eram nefericita si doream sa scap de nefericirea mea, dar nu puteam. Ma zbateam si cautam prin fortele mele proprii sa scap, sa ma ridic. Ce a facut Dumnezeu?
,,M-a scos din groapa pieirii, din fundul mocirlei; mi -a pus picioarele pe stâncă, şi mi -a întărit paşii. Mi-a pus în gură o cîntare nouă, o laudă pentru Dumnezeul nostru." (Ps.40:2,3)
Dintr-o fiinta murdara de pacat si nefericita, a facut un copil al Sau, o fiica de Rege. Prin credinta in ceea ce a facut la Golgota Fiul Lui Dumnezeu, Isus Hristos, pentru mine, am fost imbracata in neprihanirea Lui si salvata, astfel, pentru eternitate.
          Atunci nu am dobandit perfectiune, ci justificare. Prin urmare, am mai pacatuit, dar nu am trait in pacat. Privesc in urma si am multe regrete. Mult timp am irosit in viata pe lucruri fara importanta. Acel timp nu-l voi mai putea recupera vreodata. De curiozitate am calculat cate ore sunt, aproximativ, in 25 de ani. 219000 de ore pe care le-am trait. Cat din suma aceasta de ore am trait pentru Dumnezeu si cat am irosit? Cat am investit din timpul ce l-am primit? ,,Este interesant faptul ca bogatii nu pot cumpara mai multe ore, oamenii de stiinta nu pot inventa minute noi, tu nu poti nici macar sa economisesti timp pentru a-l folosi in alta zi! Ai putin timp astazi si spui:<<Mi-ar placea sa il economisesc pentru maine>> Nici asta nu poti face. Iti dai seama cat de importanta este fiecare zi?" [Billy Graham]
          Sper ca acum sunt mai inteleapta. Sper ca de acum voi fructifica fiecare ore, fiecare minut, fiecare secunda din timpul care mi-a mai ramas. Poate mai am doar o zi de trait, poate mai am 50 de ani. Nu stiu. Insa vreau sa invat sa imi investesc timpul ce imi va mai fi daruit. Vreau sa invat sa traiesc fiecare zi ca si cum ar fi ultima, pentru ca intr-o zi va fi intr-adevar ultima.

 ,,Învaţă-ne să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înţeleaptă!" Ps. 90:12

O casnicie de 70 de ani partea II

          Helen şi Kenneth Felumlee au trăit împreună 70 de ani şi, dacă e să-i credem pe copiii lor, în fiecare dimineaţă, la micul dejun, s-au ţinut de mână. În tot acest timp au fost nedespărţiţi, iar apropiaţii şi-i amintesc ca pe doi oameni buni, generoşi, implicaţi în viaţa familiei şi a comunităţii. După şapte decenii în care au avut împreună opt copii, Helen Felumlee s-a stins din viaţă la vârsta de 92 de ani. Peste 15 ore, a murit şi soţul ei, din cauze naturale. Povestea lor de dragoste şi-a găsit astfel un deznodământ pe care, dacă l-am fi citit într-un roman, l-am fi considerat nerealist şi siropos.

           Helen şi Kenneth s-au îndrăgostit în adolescenţă, când o prietenă le-a făcut cunonştinţă. După trei ani în care au fost prieteni, cei doi şi-au minţit părinţii că pleacă într-o excursie şi, cu puţinii bani pe care îi aveau în buzunar, au plătit o taxă pentru a se putea căsători, cu două zile înainte ca tânărul să împlinească 21 de ani, vârsta legală a căsătoriei. Din 1944, când au devenit soţ şi soţie, Helen şi Kenneth şi-au întemeiat o familie cu 8 copii, pe care nu le-a fost uşor să-i crească. Bărbatul a lucat ca inspector tehnic la o companie de căi ferate, iar apoi şi-a deschis un service auto, a lucrat ca poştaş şi ca profesor în cadrul bisericii metodiste din zonă. Soţia lui, care a ţinut pe picioare gospodăria şi copiii, a fost la rândul ei implicată în viaţa bisericii din comunitate şi era cunoscută ca un ajutor de bază pentru cei din oraşul Nashport. În anii 80, când copiii s-au făcut mari şi au plecat la casele lor, cei doi soţi şi-au redescoperit pasiunea pentru călătorii şi au făcut un tur aproape complet al statelor americane, cu autobuzul.
          În urmă cu 2 ani şi jumătate, lui Kenneth i-a fost amputat un picior, ca urmare a unor probleme de sănătate. În tot acest răstimp, soţia a fost cea care l-a îngrijit, până când, în urmă cu aproape o lună, a căzut la pat. Helen a murit pe 12 aprilie şi, potrivit familiei, din acel moment bărbatul a slăbit văzând cu ochii, încetând din viaţă 15 ore mai târziu. Rudele care le-au fost aproape spun că cei doi au murit de bătrâneţe şi că bărbatul nu a mai putut trăi fără soţia sa, de care a fost alături o viaţă întreagă.

Sursa: aici

O casnicie de 70 de ani

John and Honey

“True love never dies, it only gets stronger with time.”

Unknown author